Se deschid ușile, iar melodia de început se aude. Intră pe rând în Auditorium Maximum și urcă pe scenă sub privirile noastre. Cu toții se așează la locurile lor pe scenă, iar la un minut după, în boxe răsună „Gaudeamus Igitur”. Fredonam melodia și mă uitam în sală – îi vedeam pe toți emoționați și fascinați de acest moment: prima absolvire în format fizic din ultimii doi ani.
Momentul absolvirii a început, la fel și discursurile. Însă unul mi-a atras atenția în mod special, acesta fiind susținut de unul dintre absolvenți, mai exact șeful de promoție :
,,În urmă cu 3 ani pășeam timizi în curtea Facultății de Studii Europene, căutând nedumeriți și întrebându-l pe domnul portar unde se află sala Jean Monnet. Cu siguranță eram entuziasmați pentru următoarea perioadă și ce urma ea să ne rezerve.
Am urcat grăbiți scările din clădirea decanatului, nu care cumva să întârziem, iar în fața sălii de curs ne recunoșteam colegii care până atunci reprezentau doar o bulinuță de chat – era fantastic sentimentul de asociere al unei fețe din lumea virtuală, cu una în viața reală (cine ar fi crezut că șase luni mai târziu, aceasta urma să reprezinte normalitatea?). Am intrat în sală, ne-am așezat în bănci și așteptam liniștiți momentul începutului de an universitar. Până la urmă încă eram niște străini, astfel ce puteam să fii avut atâte de mult de vorbit ?
Liniște. Îi urmăream cu privirea pe profesorii care intrau în sală și urcau în prezidiul amfiteatrului. Nu s-au mai auzit nici șușoteli, nici foșnete, nici îmbrânceli. Toată atenția era acordată oameniilor din față – viitorii profesori, care urmau să ne fie alături în toți acești ani.
O oră mai târziu, evenimentul de începere al anului universitar se încheia, iar de acum viața noastră de student începea cu adevărat. După un semestru plin de distracție, cursuri și seminarii, la care ați întărziat – sau poate nici nu ne-am mai prezentat (vorba aceea, vom recupera) –, încercări peste încercări de a ne cunoaște, dar și prima sesiune plină de angoasă și stres, iată că a venit și cel de-al doilea semestru.
Din păcate, după doar două săptămâni, în 11 martie, am pus stop la tot ceea ce am construit în Cluj, în ultimele luni, mulți dintre noi, fiind nevoiți să ne reîntoarcem acasă. Poate că era totul spre bine, chiar dacă contextul era unul nefavorabil nouă. Sau poate spre rău. Cine știe ? Poate așa a fost să fie.
Dar au trecut doi ani de atunci. Am revenit în ultimul nostru semestru. Ne-am adaptat mediului online cu ușurință, și totuși, am simțit nevoia de a ne conecta cu lumea reală mult mai des. Am rezistat patru sesiuni on-line, sute de ore de curs și seminarii pe Zoom și Teams. Mulți dintre colegii noștri ne-au devenit prieteni apropiați – până la urmă împărtășeam aceleași valori și momente -, iar cu alții, cel mai probabil, n-am schimbat vreun cuvânt în cei trei ani. Am încercat, totuși, să facem din „noua” realitate, una mai prietenoasă. Am participat la proiecte on-line, ne-am angajat remote, am făcut voluntariat și am încercat să facem parte din aceea „schimbare” și viață, pe care anterior doream să o realizăm pe parcursul aniilor de studenție.
După doi ani și acele sute de ore online, am revenit fizic. Parțial, acele momente erau pe sfârșit, însă mereu rămase în amintiri. Aceea tranziție bruscă, dintre mediul on-line și cel off-line, a fost bulversantă, dar din nou, am dat dovadă de adaptabilitate. Primul curs și seminar susținut fizic, cu siguranță, a fost unul plin de emoții și mult așteptat. Eram entuziasmați să ne cunoaștem profesorii și în „format” fizic, nu doar prin intermediul unui pătrat pe ecran. Gata cu butonul roșu intitulat „Leave”, care era ca o ispită când ne striga profesorul numele pentru a răspunde la întrebarea a cărui răspuns nu îl cunoșteam. Să nu uităm nici scuza: „mi-a căzut conexiunea”.
Totul a decurs rapid și ca prin minune s-a făcut luna mai. O lună. O singură lună rămasă până puteam să declarăm „Am terminat facultatea ! Sunt absolvent!”. Urma și licența, iar mai apoi acest capitol se încheia definitiv. Însă până atunci, mai trebuia să recuperăm din această perioadă pierdută – să participăm la alte cursuri și seminarii, conferințe, să învățăm pentru examenele din ultima sesiune, iar în pauzele în care scriați la licență, să mergem și la un party pentru a ne mai relaxa puțin după atâtea analize de conflict, strategii de marketing, sau politici învățate.
Și așa s-a scurs și această ultimă lună, iar astăzi ne aflăm aici să celebrăm acest moment. Dragilor, după mult stres, frustrare, lacrimi – de fericire, sau chiar de tristețe -, după o pandemie și multă incertitudine, după extazul revederii, atât a colegiilor, cât și a profesorilor, am reușit într-un sfârși, să încheiem și acest capitol al vieții noastre, precum, un stat candidat în procesul aderării.
Am fost generația care a făcut față atâtor schimbări, și care a reușit, să rămână, în continuare, motivată și plină de dorința de a schimba ceva în jurul lor. Nu am lăsat nici o restanță, mărire, critică adusă sau pandemie să ne facă să renunțăm. Pentru acest lucru, suntem demni de admirat. Dragi colegi, rămâneți la fel de minunați, puternici și plini de empatie. Noi am fost Promoția 2022.”
Auzeam aceste cuvinte rostite de șeful de promoție, iar emoțiile mă năpădeau. Un semestru, o pandemie, un final de facultate în format fizic. „Poate așa a fost să fie”. Nu contează cât de greu a fost, ci locul în care au ajuns. Mă uit împrejur și îmi văd colegii la fel de emoționați ca mine. Aici.
„O singură lună rămasă până puteați să declarați definitiv Am terminat facultatea!”. În câteva momente, urmeau să fie declarați absolvenți. Ei au fost Promoția 2022 – cei care au dat dovadă de putere, compasiune, entuziasm și încredere în viitorul care părea unul neprielnic lor.
Pentru ei au trecut : trei ani, șase sesiuni și o licență. Iar de mâine ce?
„…Vă declar absolvenți !” aud rostindu-se.
Din acest moment absolvenți, iar de mâine vor avea un nou început.
Articol redactat de : Baba Denisa Ștefania